Rezultatele şcolare, în sarcina cui? (II)

Insuccesul şcolar repetat are consecinţe negative asupra formării personalităţii copilului. Uneori rezultatele slabe la învăţătură duc la transformări de natură afectivă subminând încrederea copilului în forţele sale şi pot constitui izvorul unor conflicte latente sau făţişe între copil şi mediul său. Aceste conflicte se transformă în apatie, indisciplină, indiferenţă.

Un insucces şcolar poate fi determinat de unul din următorii factori:

a)     tratarea greşită a copilului de către părinţi sau profesori – apare atunci când adulţii din jurul său apreciază copilul numai prin prisma rezultatelor şi nu ţin seama de cauzele, împrejurările şi atitudinile care se află în spatele acelor rezultate;

b)     contradicţia care apare între aprecierea justă a adultului asupra copilului şi părerea pe care şi-a format-o el însuşi despre sine;

c)      atitudinea colectivului faţă de nivelul realizărilor fiecărui membru al său este determinantă, ajungând să transforme chiar o nereuşită accidentală a unui copil într-un eşec definitiv, prin amplificarea dimensiunilor eşecului provizoriu.

d)     neimplicarea profesorului în stoparea răutăţilor adresate de către colegi copilului care a obţinut rezultate slabe sau chiar, mai rău, adâncirea acestora prin victimizarea în faţa clasei.

Sunt cazuri în care profesorii şi părinţii manifestă un interes mai mare pentru pregătirea şcolară a copilului decât însuşi copilul.

În această situaţie trebuie să răspundem la următoarele întrebări:

• Oare nu este el uneori ajutat prea mult, înlăturându-i-se din cale orice fel de griji, obstacole, dificultăţi, pierzând astfel din vedere dezvoltarea simţului de răspundere?
• Care este măsura justă a ajutorului ce trebuie dat copilului de către colectiv, astfel încât să nu dăuneze dezvoltării şi educaţiei sale?
• Trebuie sau nu menţinute anumite dificultăţi în munca elevului?
• Este stimulată iniţiativa, răspunderea şi independenţa copilului?

În ameliorarea acestei situaţii un rol important îl are colectivul, colegii care „sancţionează” pozitiv sau negativ, încurajează sau îngrădesc anumite manifestări. Acolo unde colegii acţionează inadecvat sau nu acţionează în niciun fel, colectivitatea poate deveni sursă a unor influenţe negative asupra elevilor respectivi.

Acţiunile întreprinse trebuie să ia forme diferite de la un copil la altul, în funcţie de particularităţile lui individuale. Elevii se deosebesc unii de alţii prin întreg „tabloul” dezvoltării psihice: ritm şi forţă de muncă, stabilitate, gândire, imaginaţie, temperament. Aici intervine rolul profesorului de a identifica aceste diferenţieri ale copiilor în mod corect şi de a aplica metoda optimă ca rezultatele şcolare să fie pozitive.

Părinţi contra copii (IV)

Motto: „Nu este destul să cunoşti şi să înţelegi reacţiile copiilor; mai trebuie să cunoaştem şi să pricepem propriile noastre reacţii de părinţi, ca şi reacţiile copiilor noştri la respectivele reacţii.” (Andre Berge)

Continuăm articolele în care vă vom prezenta cele 7 moduri prin care unii părinţi sunt contra copiilor, deşi ei nu au această intenţie. Astăzi, cel de-al patrulea mod:

Perfecţionismul

Perfecţionismul nu te face perfect, te face să fii un părinte contra copilului tău. Părinţii perfecţionişti nu admit ca propriul lor copil să nu facă foarte bine tot ceea ce cred ei că trebuie să facă. Părinţii care au un singur copil sunt predispuşi la perfecţionism deoarece le lipsesc punctele de comparaţie şi de aceea nu-şi dau seama ce ar putea să-i ceară copilului la fiecare vârstă.

Perfecţionismul părinţilor urmăreşte adeseori la început, curăţenia, ţinuta vestimentară, bunele maniere, astfel că orice pată pe o haină devine un prilej de dramă.

Importanţa pe care o dau adulţii obiectelor în sine, îi determină pe părinţi să ceară copiilor aceeaşi grijă pentru jucăriile lor. Doar că ei dau importanţă în ceea ce se poate face cu jucăriile, altfel acestea nu au nici o valoare. Frumoasa jucărie mecanică pe care părinţii ar vrea să o transforme în obiect de muzeu, capătă o destinaţie deosebită după ce a fost demontată în bucăţi şi bucăţele. Cei mai mulţi părinţi preferă ca această curiozitate ştiinţifică să aibă loc doar la şcoală şi de aceea le este greu să accepte şi inerentele stricăciuni care sunt asociate procesului de acumulare.

Perfecţiunea este un lucru îndepărtat şi este ridicol să-i cerem acest lucru unui copil, când nici adulţii nu sunt capabili să-l atingă.

Adulţii din jurul copilului ar trebui să cultive calităţile copilului fără să-i reproşeze că nu le are pe toate din naştere. Perfecţionistul pune accent pe imperfecţiuni, scoţându-le în evidenţă, el produce descurajarea şi nu încurajarea, perfecţioniştii fiind acei părinţi contra copiilor.

A-i cere cuiva să dea mai mult decât poate, înseamnă să rişti să obţii mai puţin decât ar fi putut da.

Copilul părinţilor perfecţionişti, devine timid, pasiv, îşi pierde originalitatea. Datorită unei munci susţinute, el poate să fie un elev foarte bun, care nu ştie ce să facă în vacanţă, atunci când nu are concursuri sau de învăţat. Esenţial pentru el este să evite observaţiile. Din păcate, preocupat într-una de amănunte, îngrijorat, fricos, el are puţine şanse de a fi fericit. Unii copii încep prin a avea o atitudine de copii-model, pentru ca după câţiva ani, când devin destul de puternici ca să se opună constrângerii, revolta lor să răbufnească (fuga de acasă, uneori beţia, mai târziu infracţiunile).

De aceea, ar trebui să cultivăm natura umană şi să nu o forţăm, să suportăm critica, să practicăm noi înşine (ca părinţi) ceea ce le cerem copiilor şi să nu uităm că viaţa este superioară perfecţiunii. În felul acesta evităm să devenim părinţi contra copiilor.

Data viitoare vom vorbi despre spiritul posesiv al părinţilor, al cincilea mod de a fi contra copiilor.

La furie…

Oricine poate fi furios la un moment dat. A fi furios nu rezolvă prea multe – dar  este important ce fac oamenii la furie. Ţelul ar fi să te auto calmezi şi să încerci să rezolvi problema care te necăjeşte. Aceasta este dificil pentru unii copii (şi pentru adulţi, de asemenea). În loc să se calmeze, unii copii ţin supărarea şi se indispun mult mai mult, până când explodează ca un vulcan!

Unii copii devin furioşi mai des sau mult mai uşor decât alţii. Furia lor ar putea fi atât de puternică încât sentimentul scapă de sub control şi îi determină pe aceştia să reacţioneze în moduri care sunt inacceptabile şi vătămătoare.

Oamenii ar putea spune că aceşti copii au temperament. Când oamenii spun că cineva are probleme în a-şi  controla temperamentul, ei de obicei înţeleg că un copil se comportă urât la furie.

Unii copii pot fi atât de furioşi încât ţipă la părinţi, lovesc peretele cu pumnul, trântesc uşa, sparg ceva sau – mai rău, uneori – îşi lovesc fratele sau sora. Copiilor le este permis să îşi manifeste sentimentele, chiar şi cel de furie, dar nu este în regulă pentru un copil să facă nici unul dintre lucrurile menţionate mai devreme.

Copiii nu vor sau nu intenţionează să reacţioneze în acest mod – dar uneori sentimentele de furie pot fi greu de stăpânit. 

Părinţi,  ce puteţi face dacă  aveţi un copil vulcanic?

Încercaţi această metodă!

Vestea bună este că un copil nu trebuie să facă aceeaşi greşeală mereu şi mereu. Îi puteţi antrena temperamentul. Nu doriţi ca el să aibă necazuri  datorate modului în care acţionează la furie;  probabil că uneori nu se simte prea confortabil după ce a rănit sentimentele cuiva sau a stricat o jucărie care îi plăcea.

Iată câţiva paşi de acţiune:

• Încurajaţi-l să desfăşoare cât mai multă activitate fizică. Să se joace afară, să facă sporturile care îi plac. Karate sau wrestling pot fi bune pentru copiii care încearcă să îşi controleze temperamentul. Dar orice activitate fizică poate fi bună deoarece este un mod de a consuma energia şi a îndepărta stresul. Se vor simţi foarte bine să şuteze acea minge de fotbal sau să lovească mingea de tenis.  

 

• Discuţiile. Încurajaţi-l să vorbiţi împreună despre temperamentul său şi despre cum ar putea să încerce singur să se autocontroleze. 

 

• Vorbiţi calm. Cel mai uşor de spus, dar mai greu de făcut. Atunci când copilul este furios şi se manifestă în consecinţă, experţii insistă pe această păstrare a calmului pentru a nu intra într-o competiţie gen „care pe care” şi pentru a nu escalada conflictul. Pentru copii în astfel de momente important este doar să primească atenţie (pentru ei nu va conta ce fel de feedback primesc – că e negativ sau pozitiv – important e ca atenţia să fie 100% îndreptată către ei.) Dacă îi veţi vorbi calm, îi veţi arăta că nu vă afectează comportamentul lui şi va fi mai uşor să îl potoliţi şi pe el. Dacă vă va simţi nervos, mai nervos va fi şi el (practic vă va imita comportamentul).

 

• Încurajaţi-l să îşi exprime sentimentele prin cuvinte. Obişnuiţi-l să spună ceea ce simte şi de ce anume simte aşa (de exemplu: „Sunt furios când îmi spui să mă opresc din joacă şi să duc gunoiul. Nu îmi place să duc gunoiul.” Părintele va trebui să răspundă în modul cel mai calm şi cald posibil. O replică posibilă ar putea fi: „Ştiu, nimănui nu îi place să facă aceasta. Dar oricum trebuie făcută şi acum este rândul tău – sau responsabilitatea ta”, depinde ce regulă există în casă).