Posts Tagged ‘Increderea in sine’

Rezultatele şcolare, în sarcina cui? (II)

12/11/2010

Insuccesul şcolar repetat are consecinţe negative asupra formării personalităţii copilului. Uneori rezultatele slabe la învăţătură duc la transformări de natură afectivă subminând încrederea copilului în forţele sale şi pot constitui izvorul unor conflicte latente sau făţişe între copil şi mediul său. Aceste conflicte se transformă în apatie, indisciplină, indiferenţă.

Un insucces şcolar poate fi determinat de unul din următorii factori:

a)     tratarea greşită a copilului de către părinţi sau profesori – apare atunci când adulţii din jurul său apreciază copilul numai prin prisma rezultatelor şi nu ţin seama de cauzele, împrejurările şi atitudinile care se află în spatele acelor rezultate;

b)     contradicţia care apare între aprecierea justă a adultului asupra copilului şi părerea pe care şi-a format-o el însuşi despre sine;

c)      atitudinea colectivului faţă de nivelul realizărilor fiecărui membru al său este determinantă, ajungând să transforme chiar o nereuşită accidentală a unui copil într-un eşec definitiv, prin amplificarea dimensiunilor eşecului provizoriu.

d)     neimplicarea profesorului în stoparea răutăţilor adresate de către colegi copilului care a obţinut rezultate slabe sau chiar, mai rău, adâncirea acestora prin victimizarea în faţa clasei.

Sunt cazuri în care profesorii şi părinţii manifestă un interes mai mare pentru pregătirea şcolară a copilului decât însuşi copilul.

În această situaţie trebuie să răspundem la următoarele întrebări:

  • Oare nu este el uneori ajutat prea mult, înlăturându-i-se din cale orice fel de griji, obstacole, dificultăţi, pierzând astfel din vedere dezvoltarea simţului de răspundere?
  • Care este măsura justă a ajutorului ce trebuie dat copilului de către colectiv, astfel încât să nu dăuneze dezvoltării şi educaţiei sale?
  • Trebuie sau nu menţinute anumite dificultăţi în munca elevului?
  • Este stimulată iniţiativa, răspunderea şi independenţa copilului?

În ameliorarea acestei situaţii un rol important îl are colectivul, colegii care „sancţionează” pozitiv sau negativ, încurajează sau îngrădesc anumite manifestări. Acolo unde colegii acţionează inadecvat sau nu acţionează în niciun fel, colectivitatea poate deveni sursă a unor influenţe negative asupra elevilor respectivi.

Acţiunile întreprinse trebuie să ia forme diferite de la un copil la altul, în funcţie de particularităţile lui individuale. Elevii se deosebesc unii de alţii prin întreg „tabloul” dezvoltării psihice: ritm şi forţă de muncă, stabilitate, gândire, imaginaţie, temperament. Aici intervine rolul profesorului de a identifica aceste diferenţieri ale copiilor în mod corect şi de a aplica metoda optimă ca rezultatele şcolare să fie pozitive.

Părinţi contra copii (VI)

30/06/2010

Motto: „Nu este destul să cunoşti şi să înţelegi reacţiile copiilor; mai trebuie să cunoaştem şi să pricepem propriile noastre reacţii de părinţi, ca şi reacţiile copiilor noştri la respectivele reacţii.” (Andre Berge)

Continuăm articolele în care vă vom prezenta cele 7 moduri prin care unii părinţi sunt contra copiilor, deşi ei nu au această intenţie. Astăzi, cel de-al şaselea mod:

 Narcisismul

Narcis, este eroul mitologic, care, oglindindu-se într-un râu s-a îndrăgostit de propria-i imagine. De aceea, cei care se iubesc pe sine mai presus de orice, se spune că suferă de „narcisism”.

Narcisismul părinţilor se manifestă altfel: ei se oglindesc în persoana copiilor lor, iar copiii devin „Cei mai frumoşi din lume!”. Ar fi şi păcat să nu spună aşa fiecare părinte despre copiii lui. Narcisismul părinţilor lucrează contra copiilor atunci când acesta devine dăunător dezvoltării copilului, făcându-l să piardă simţul realităţii şi capacitatea de a se critica singur.

Atunci când este criticat copilul părinţilor narcisişti, acestuia i se strecoară în suflet o teamă că nu-i chiar atât de remarcabil pe cât îşi închipuia. Admiraţia părinţilor îl face mai mult timid decât încrezător în sine, fiind astfel contra copiilor.

Educarea copilului în spiritul unei exagerate „ce-o să spună lumea?” are destule neplăceri. Îi dezvoltă impresia că el este punctul de atracţie al tuturor celor care îi întâlneşte; în felul acesta „ceilalţi” îi vor ţine loc de conştiinţă – o conştiinţă foarte schimbătoare şi superficială.

Dacă există taţi şi mame care sunt în stare să se uite pe sine pentru a-şi pune copilul în valoare, sunt de asemenea alţii care-i cer copilului „să se producă” în public pentru ca ei să obţină o glorie oarecare, fiind astfel contra copiilor lor.

Dragostea narcisistă nu corespunde în nici un fel unei forme de dragoste dezinteresate. Nu este bine ca părinţii să se retragă prea mult, dar să nu uităm că interesul copilului poate să nu se asemene, în unele puncte, cu interesul părinţilor, astfel putem evita să fim părinţi contra copii.

Data viitoare vom vorbi despre nervozitate, un alt mod de a fi părinţi contra copii.

Părinţi contra copii (III)

18/06/2010

Motto: „Nu este destul să cunoşti şi să înţelegi reacţiile copiilor; mai trebuie să cunoaştem şi să pricepem propriile noastre reacţii de părinţi, ca şi reacţiile copiilor noştri la respectivele reacţii.” (Andre Berge)

Continuăm articolele în care vă vom prezenta cele 7 moduri prin care unii părinţi sunt contra copiilor, deşi ei nu au această intenţie. Astăzi, cel de-al treilea mod:

Hiperprotecţionismul

Pentru copilul hiperprotejat, lumea înconjurătoare este plină de ameninţări. Un creion sau un băţ ar putea deveni o armă cu care să-şi scoată ochii. Părinţii hiperprotecţionişti ar dori să-şi pună copilul într-o vitrină ferit de pericolele zilnice, fiind astfel contra copiilor lor. Acest sentiment izvorăşte din teamă şi dintr-un excesiv simţ de proprietate.

Copilul crescut în acest mediu nu va dobândi prea multă încredere în viaţă; va fi mereu timid, sfios, fricos. Va fi sortit unei existenţe şterse, a unui sentiment de inferioritate.

O mamă nu poate pretinde, în mod rezonabil, să respire şi să mănânce pentru copilul ei, când acesta a devenit apt să respire şi să mănânce prin propriile sale mijloace. Hiperprotecţionismul condamnă la asfixiere pe cel care este obiectul lui, părinţii cu un astfel de comportament fiind până la urmă contra copiilor.

Hiperprotecţionistul vrea să-i aibă mereu pe copii în raza lui vizuală, să-i aibă la îndemână. Astfel, întâlnim părinţi care dorm în aceeaşi încăpere cu copiii, fără ca limitarea spaţiului să existe efectiv. Ei dau vina pe alte aspecte (încălzirea, comoditatea) fără a recunoaşte că nu pot să se „rupă” de copii, să-i crească independenţi. Aceştia sunt părinţi contra copii.

Ar trebui să fim mereu sinceri cu noi şi să răspundem la întrebarea „pe cine dorim să ferim de loviturile din afară: pe noi înşine sau pe copil?” sau „vrem cu adevărat să compensăm slăbiciunea copilului sau vrem să-i dovedim cât de neajutorat şi slab este, că fără noi nu ar putea face nimic?”.

Încercând să-l fereşti pe copil de necazuri, vei face lecţiile în locul lui, vei sta de vorbă cu copiii certăreţi luându-i apărarea, vei ascunde anumite lucruri nepotrivite pe care le-a făcut copilul tău. Vociferările, indignările la adresa celor răi care au vrut să-i facă rău copilului lor, îl transformă pe acesta într-un mic martir inocent. Şi astfel, copilul chiar devine tentat să se expună unor situaţii în care părinţii îi iau apărarea! Cu cât mai mult se amestecă părinţii, cu atât se înmulţesc incidentele. Astfel, părinţii hiperprotecţionişti sunt contra copiilor, oferindu-le de fapt, o protecţie iluzorie.

În articolul următor vom vorbi despre al patrulea mod al părinţilor de a fi contra copiilor: perfecţionismul.