Posts Tagged ‘parinte’

Rezultatele şcolare, în sarcina cui? (II)

12/11/2010

Insuccesul şcolar repetat are consecinţe negative asupra formării personalităţii copilului. Uneori rezultatele slabe la învăţătură duc la transformări de natură afectivă subminând încrederea copilului în forţele sale şi pot constitui izvorul unor conflicte latente sau făţişe între copil şi mediul său. Aceste conflicte se transformă în apatie, indisciplină, indiferenţă.

Un insucces şcolar poate fi determinat de unul din următorii factori:

a)     tratarea greşită a copilului de către părinţi sau profesori – apare atunci când adulţii din jurul său apreciază copilul numai prin prisma rezultatelor şi nu ţin seama de cauzele, împrejurările şi atitudinile care se află în spatele acelor rezultate;

b)     contradicţia care apare între aprecierea justă a adultului asupra copilului şi părerea pe care şi-a format-o el însuşi despre sine;

c)      atitudinea colectivului faţă de nivelul realizărilor fiecărui membru al său este determinantă, ajungând să transforme chiar o nereuşită accidentală a unui copil într-un eşec definitiv, prin amplificarea dimensiunilor eşecului provizoriu.

d)     neimplicarea profesorului în stoparea răutăţilor adresate de către colegi copilului care a obţinut rezultate slabe sau chiar, mai rău, adâncirea acestora prin victimizarea în faţa clasei.

Sunt cazuri în care profesorii şi părinţii manifestă un interes mai mare pentru pregătirea şcolară a copilului decât însuşi copilul.

În această situaţie trebuie să răspundem la următoarele întrebări:

  • Oare nu este el uneori ajutat prea mult, înlăturându-i-se din cale orice fel de griji, obstacole, dificultăţi, pierzând astfel din vedere dezvoltarea simţului de răspundere?
  • Care este măsura justă a ajutorului ce trebuie dat copilului de către colectiv, astfel încât să nu dăuneze dezvoltării şi educaţiei sale?
  • Trebuie sau nu menţinute anumite dificultăţi în munca elevului?
  • Este stimulată iniţiativa, răspunderea şi independenţa copilului?

În ameliorarea acestei situaţii un rol important îl are colectivul, colegii care „sancţionează” pozitiv sau negativ, încurajează sau îngrădesc anumite manifestări. Acolo unde colegii acţionează inadecvat sau nu acţionează în niciun fel, colectivitatea poate deveni sursă a unor influenţe negative asupra elevilor respectivi.

Acţiunile întreprinse trebuie să ia forme diferite de la un copil la altul, în funcţie de particularităţile lui individuale. Elevii se deosebesc unii de alţii prin întreg „tabloul” dezvoltării psihice: ritm şi forţă de muncă, stabilitate, gândire, imaginaţie, temperament. Aici intervine rolul profesorului de a identifica aceste diferenţieri ale copiilor în mod corect şi de a aplica metoda optimă ca rezultatele şcolare să fie pozitive.

Părinţi contra copii (VII)

02/07/2010

Motto: „Nu este destul să cunoşti şi să înţelegi reacţiile copiilor; mai trebuie să cunoaştem şi să pricepem propriile noastre reacţii de părinţi, ca şi reacţiile copiilor noştri la respectivele reacţii.” (Andre Berge)

Continuăm articolele în care vă vom prezenta cele 7 moduri prin care unii părinţi sunt contra copiilor, deşi ei nu au această intenţie. Astăzi, cel de-al şaptelea mod:

Nervozitatea

Dacă am putea să nu fim nervoşi, la comandă… Realitatea este că poţi să fii nervos sau să nu fii nervos. Unii părinţi nu fac nimic în a se stăpâni, alţii (destul de numeroşi) depun eforturi şi nu doresc nimic altceva decât să fie calmi, de neclintit, cu sânge rece… crezând că astfel nu vor fi nişte părinţi contra copiilor. Majoritatea acestor eforturi demne de laudă sunt plătite fie printr-o stare excesivă de tensiune, fie se încheie printr-o izbucnire care poate anula aceste strădanii.

Grijile materiale, criza economică, tensiunile de tot felul, ne aruncă în „trepidaţii”. De aceea părinţii trebuie să înveţe (sau să reînveţe) să se relaxeze, să se destindă şi să se odihnească pentru a nu fi contra copiilor lor. Dacă părinţii sunt nervoşi, copiii sunt şi ei la fel de nervoşi.

Creşterea timpului liber, prelungirea vacanţelor, nu vor fi îndeajuns pentru restabilirea echilibrului, dacă toate vor rămâne sub semnul vitezei şi al agitaţiei. Deprinşi cu ritmul alert, mulţi oameni nu mai ştiu decât să se plictisească atunci când nu se mai află în centrul unui vârtej.

Atunci când copiii sunt nervoşi, puneţi-vă întrebarea: „Este oare atmosfera din casă liniştită?” şi găsiţi răspunsul sincer. Dacă mama şi tata sunt ca doi vulcani sau dacă în aer pluteşte tensiunea, de ce să ne mirăm că cei mici ţipă, urlă, strigă? Ei nu fac decât să-i imite pe cei cărora le-au dat viaţă.

În zilele noastre este din ce în ce mai greu să reflectezi asupra felului în care îţi creşti copiii, deoarece puţini părinţi mai sunt astăzi destul de senini pentru a mai fi în stare să asculte vocea simplă a propriului instinct. Nervozitatea oamenilor deformează totul, ea este cea mai periculoasă „armă” a părinţilor contra copiilor.

Dar nu toţi oamenii nervoşi se manifestă ca atare, există destul de mulţi care, în aparenţă, sunt foarte calmi, ei ţinând totul în interiorul lor (devenind astfel neliniştiţi, temători). Acest calm impus îi face pe părinţi să fie contra copiilor deoarece relaţiile dintre oameni devin false. Copiii au antene cu ajutorul cărora pot percepe grijile, tensiunile părinţilor. Reacţia lor poate fi una explozivă deoarece au învăţat să fie nervoşi, dar nu ştiu să se stăpânească. Şi neliniştea copiilor se exprimă în instabilitate, proastă dispoziţie, neascultare, impertinenţă.

Există oameni nervoşi care îşi exprimă starea de nervozitate printr-o agitaţie continuă, nu-şi găsesc locul, nu rezistă să stea într-un loc mai mult timp, nu au răbdare să vizioneze un program de la început până la sfârşit. Copiii lor devin instabili, neascultători, impertinenţi.

Nervozitatea asociată cu violenţa, brutalitatea tinde să fie cel mai periculos mod al părinţilor de a fi contra copiilor. Copiii pot reacţiona fie imitând înfricoşătorii părinţi, fie devenind timizi, fricoşi să spună ceva. Lor le rămâne să aleagă între revoltă sau supunere fără condiţii.

De aceea, pentru a nu fi părinţi contra copiilor, avem de găsit echilibrul între:

  • Timpul acordat copiilor
  • Timpul de lucru
  • Timpul acordat destinderii proprii

Mulţi părinţi neglijează destinderea, relaxarea, uitând că astfel ar putea să beneficieze şi copilul de pe urma ei. Părinţii care renunţă la viaţa personală, la orice interes intelectual pentru a dărui fiecare clipă copilului lor, îi fac pe aceştia să fie nervoşi şi se dovedesc a fi părinţi contra copii. Copiii acceptă mult mai uşor separarea de părinţi, atunci când activitatea respectivă aduce părinţilor mai multă linişte.

Părinţi contra copii (III)

18/06/2010

Motto: „Nu este destul să cunoşti şi să înţelegi reacţiile copiilor; mai trebuie să cunoaştem şi să pricepem propriile noastre reacţii de părinţi, ca şi reacţiile copiilor noştri la respectivele reacţii.” (Andre Berge)

Continuăm articolele în care vă vom prezenta cele 7 moduri prin care unii părinţi sunt contra copiilor, deşi ei nu au această intenţie. Astăzi, cel de-al treilea mod:

Hiperprotecţionismul

Pentru copilul hiperprotejat, lumea înconjurătoare este plină de ameninţări. Un creion sau un băţ ar putea deveni o armă cu care să-şi scoată ochii. Părinţii hiperprotecţionişti ar dori să-şi pună copilul într-o vitrină ferit de pericolele zilnice, fiind astfel contra copiilor lor. Acest sentiment izvorăşte din teamă şi dintr-un excesiv simţ de proprietate.

Copilul crescut în acest mediu nu va dobândi prea multă încredere în viaţă; va fi mereu timid, sfios, fricos. Va fi sortit unei existenţe şterse, a unui sentiment de inferioritate.

O mamă nu poate pretinde, în mod rezonabil, să respire şi să mănânce pentru copilul ei, când acesta a devenit apt să respire şi să mănânce prin propriile sale mijloace. Hiperprotecţionismul condamnă la asfixiere pe cel care este obiectul lui, părinţii cu un astfel de comportament fiind până la urmă contra copiilor.

Hiperprotecţionistul vrea să-i aibă mereu pe copii în raza lui vizuală, să-i aibă la îndemână. Astfel, întâlnim părinţi care dorm în aceeaşi încăpere cu copiii, fără ca limitarea spaţiului să existe efectiv. Ei dau vina pe alte aspecte (încălzirea, comoditatea) fără a recunoaşte că nu pot să se „rupă” de copii, să-i crească independenţi. Aceştia sunt părinţi contra copii.

Ar trebui să fim mereu sinceri cu noi şi să răspundem la întrebarea „pe cine dorim să ferim de loviturile din afară: pe noi înşine sau pe copil?” sau „vrem cu adevărat să compensăm slăbiciunea copilului sau vrem să-i dovedim cât de neajutorat şi slab este, că fără noi nu ar putea face nimic?”.

Încercând să-l fereşti pe copil de necazuri, vei face lecţiile în locul lui, vei sta de vorbă cu copiii certăreţi luându-i apărarea, vei ascunde anumite lucruri nepotrivite pe care le-a făcut copilul tău. Vociferările, indignările la adresa celor răi care au vrut să-i facă rău copilului lor, îl transformă pe acesta într-un mic martir inocent. Şi astfel, copilul chiar devine tentat să se expună unor situaţii în care părinţii îi iau apărarea! Cu cât mai mult se amestecă părinţii, cu atât se înmulţesc incidentele. Astfel, părinţii hiperprotecţionişti sunt contra copiilor, oferindu-le de fapt, o protecţie iluzorie.

În articolul următor vom vorbi despre al patrulea mod al părinţilor de a fi contra copiilor: perfecţionismul.