Posts Tagged ‘elev’

Rezultatele şcolare, în sarcina cui? (I)

29/10/2010

În viaţa unui copil, mersul la şcoală, învăţătura şi rezultatele şcolare reprezintă ceea ce pentru un adult îl reprezintă locul lui de muncă. Diferenţa face ca adultul să-şi ducă sarcinile chiar şi de unul singur, pe când copilul, are nevoie de sprijin.

Succesul sau insuccesul reprezintă laturi complementare ale unuia şi acelaşi fenomen, rezultatul acţiunii şi aprecierea sa.

Se spune astfel despre cineva că a avut succes (respectiv insucces) într-o activitate, atunci când acţiunea pe care trebuia să o realizeze a fost (respectiv n-a fost) dusă la bun sfârşit, la un anumit nivel de cerinţe, această realizare fiind recunoscută şi apreciată ca atare de către colectivitate. Această apreciere se face prin comparare cu alte rezultate şi un anumit nivel „standard”.

Astfel, rezultatul şcolar al copilului este şi rezultatul colectivului din care face parte, al profesorului, al climatului din familie şi al părinţilor.

Putem spune că deşi copilul este cel care are anumite rezultate şcolare prin mobilizarea lui pentru învăţătură, ele sunt condiţionate de raporturile dintre colegi, cele dintre elevi şi profesori şi părinţi şi cele dintre copil şi familie. Evoluţia acestor raporturi, recepţionarea şi interiorizarea unor modalităţi diverse de apreciere, influenţare, încurajare, exercită, în mod diferit, de la copil la copil, o însemnată înrâurire asupra randamentului muncii depuse de copil la şcoală.

Anunțuri

Părinţi contra copii (IV)

22/06/2010

Motto: „Nu este destul să cunoşti şi să înţelegi reacţiile copiilor; mai trebuie să cunoaştem şi să pricepem propriile noastre reacţii de părinţi, ca şi reacţiile copiilor noştri la respectivele reacţii.” (Andre Berge)

Continuăm articolele în care vă vom prezenta cele 7 moduri prin care unii părinţi sunt contra copiilor, deşi ei nu au această intenţie. Astăzi, cel de-al patrulea mod:

Perfecţionismul

Perfecţionismul nu te face perfect, te face să fii un părinte contra copilului tău. Părinţii perfecţionişti nu admit ca propriul lor copil să nu facă foarte bine tot ceea ce cred ei că trebuie să facă. Părinţii care au un singur copil sunt predispuşi la perfecţionism deoarece le lipsesc punctele de comparaţie şi de aceea nu-şi dau seama ce ar putea să-i ceară copilului la fiecare vârstă.

Perfecţionismul părinţilor urmăreşte adeseori la început, curăţenia, ţinuta vestimentară, bunele maniere, astfel că orice pată pe o haină devine un prilej de dramă.

Importanţa pe care o dau adulţii obiectelor în sine, îi determină pe părinţi să ceară copiilor aceeaşi grijă pentru jucăriile lor. Doar că ei dau importanţă în ceea ce se poate face cu jucăriile, altfel acestea nu au nici o valoare. Frumoasa jucărie mecanică pe care părinţii ar vrea să o transforme în obiect de muzeu, capătă o destinaţie deosebită după ce a fost demontată în bucăţi şi bucăţele. Cei mai mulţi părinţi preferă ca această curiozitate ştiinţifică să aibă loc doar la şcoală şi de aceea le este greu să accepte şi inerentele stricăciuni care sunt asociate procesului de acumulare.

Perfecţiunea este un lucru îndepărtat şi este ridicol să-i cerem acest lucru unui copil, când nici adulţii nu sunt capabili să-l atingă.

Adulţii din jurul copilului ar trebui să cultive calităţile copilului fără să-i reproşeze că nu le are pe toate din naştere. Perfecţionistul pune accent pe imperfecţiuni, scoţându-le în evidenţă, el produce descurajarea şi nu încurajarea, perfecţioniştii fiind acei părinţi contra copiilor.

A-i cere cuiva să dea mai mult decât poate, înseamnă să rişti să obţii mai puţin decât ar fi putut da.

Copilul părinţilor perfecţionişti, devine timid, pasiv, îşi pierde originalitatea. Datorită unei munci susţinute, el poate să fie un elev foarte bun, care nu ştie ce să facă în vacanţă, atunci când nu are concursuri sau de învăţat. Esenţial pentru el este să evite observaţiile. Din păcate, preocupat într-una de amănunte, îngrijorat, fricos, el are puţine şanse de a fi fericit. Unii copii încep prin a avea o atitudine de copii-model, pentru ca după câţiva ani, când devin destul de puternici ca să se opună constrângerii, revolta lor să răbufnească (fuga de acasă, uneori beţia, mai târziu infracţiunile).

De aceea, ar trebui să cultivăm natura umană şi să nu o forţăm, să suportăm critica, să practicăm noi înşine (ca părinţi) ceea ce le cerem copiilor şi să nu uităm că viaţa este superioară perfecţiunii. În felul acesta evităm să devenim părinţi contra copiilor.

Data viitoare vom vorbi despre spiritul posesiv al părinţilor, al cincilea mod de a fi contra copiilor.