Posts Tagged ‘încredere în sine’

Rezultatele şcolare, în sarcina cui? (II)

12/11/2010

Insuccesul şcolar repetat are consecinţe negative asupra formării personalităţii copilului. Uneori rezultatele slabe la învăţătură duc la transformări de natură afectivă subminând încrederea copilului în forţele sale şi pot constitui izvorul unor conflicte latente sau făţişe între copil şi mediul său. Aceste conflicte se transformă în apatie, indisciplină, indiferenţă.

Un insucces şcolar poate fi determinat de unul din următorii factori:

a)     tratarea greşită a copilului de către părinţi sau profesori – apare atunci când adulţii din jurul său apreciază copilul numai prin prisma rezultatelor şi nu ţin seama de cauzele, împrejurările şi atitudinile care se află în spatele acelor rezultate;

b)     contradicţia care apare între aprecierea justă a adultului asupra copilului şi părerea pe care şi-a format-o el însuşi despre sine;

c)      atitudinea colectivului faţă de nivelul realizărilor fiecărui membru al său este determinantă, ajungând să transforme chiar o nereuşită accidentală a unui copil într-un eşec definitiv, prin amplificarea dimensiunilor eşecului provizoriu.

d)     neimplicarea profesorului în stoparea răutăţilor adresate de către colegi copilului care a obţinut rezultate slabe sau chiar, mai rău, adâncirea acestora prin victimizarea în faţa clasei.

Sunt cazuri în care profesorii şi părinţii manifestă un interes mai mare pentru pregătirea şcolară a copilului decât însuşi copilul.

În această situaţie trebuie să răspundem la următoarele întrebări:

  • Oare nu este el uneori ajutat prea mult, înlăturându-i-se din cale orice fel de griji, obstacole, dificultăţi, pierzând astfel din vedere dezvoltarea simţului de răspundere?
  • Care este măsura justă a ajutorului ce trebuie dat copilului de către colectiv, astfel încât să nu dăuneze dezvoltării şi educaţiei sale?
  • Trebuie sau nu menţinute anumite dificultăţi în munca elevului?
  • Este stimulată iniţiativa, răspunderea şi independenţa copilului?

În ameliorarea acestei situaţii un rol important îl are colectivul, colegii care „sancţionează” pozitiv sau negativ, încurajează sau îngrădesc anumite manifestări. Acolo unde colegii acţionează inadecvat sau nu acţionează în niciun fel, colectivitatea poate deveni sursă a unor influenţe negative asupra elevilor respectivi.

Acţiunile întreprinse trebuie să ia forme diferite de la un copil la altul, în funcţie de particularităţile lui individuale. Elevii se deosebesc unii de alţii prin întreg „tabloul” dezvoltării psihice: ritm şi forţă de muncă, stabilitate, gândire, imaginaţie, temperament. Aici intervine rolul profesorului de a identifica aceste diferenţieri ale copiilor în mod corect şi de a aplica metoda optimă ca rezultatele şcolare să fie pozitive.

Părinţi contra copii (VI)

30/06/2010

Motto: „Nu este destul să cunoşti şi să înţelegi reacţiile copiilor; mai trebuie să cunoaştem şi să pricepem propriile noastre reacţii de părinţi, ca şi reacţiile copiilor noştri la respectivele reacţii.” (Andre Berge)

Continuăm articolele în care vă vom prezenta cele 7 moduri prin care unii părinţi sunt contra copiilor, deşi ei nu au această intenţie. Astăzi, cel de-al şaselea mod:

 Narcisismul

Narcis, este eroul mitologic, care, oglindindu-se într-un râu s-a îndrăgostit de propria-i imagine. De aceea, cei care se iubesc pe sine mai presus de orice, se spune că suferă de „narcisism”.

Narcisismul părinţilor se manifestă altfel: ei se oglindesc în persoana copiilor lor, iar copiii devin „Cei mai frumoşi din lume!”. Ar fi şi păcat să nu spună aşa fiecare părinte despre copiii lui. Narcisismul părinţilor lucrează contra copiilor atunci când acesta devine dăunător dezvoltării copilului, făcându-l să piardă simţul realităţii şi capacitatea de a se critica singur.

Atunci când este criticat copilul părinţilor narcisişti, acestuia i se strecoară în suflet o teamă că nu-i chiar atât de remarcabil pe cât îşi închipuia. Admiraţia părinţilor îl face mai mult timid decât încrezător în sine, fiind astfel contra copiilor.

Educarea copilului în spiritul unei exagerate „ce-o să spună lumea?” are destule neplăceri. Îi dezvoltă impresia că el este punctul de atracţie al tuturor celor care îi întâlneşte; în felul acesta „ceilalţi” îi vor ţine loc de conştiinţă – o conştiinţă foarte schimbătoare şi superficială.

Dacă există taţi şi mame care sunt în stare să se uite pe sine pentru a-şi pune copilul în valoare, sunt de asemenea alţii care-i cer copilului „să se producă” în public pentru ca ei să obţină o glorie oarecare, fiind astfel contra copiilor lor.

Dragostea narcisistă nu corespunde în nici un fel unei forme de dragoste dezinteresate. Nu este bine ca părinţii să se retragă prea mult, dar să nu uităm că interesul copilului poate să nu se asemene, în unele puncte, cu interesul părinţilor, astfel putem evita să fim părinţi contra copii.

Data viitoare vom vorbi despre nervozitate, un alt mod de a fi părinţi contra copii.

Cum ne sprijinim copiii?

07/05/2010

Îi sprijinim sau le impunem visul nostru?

Sunt foarte multe situaţiile în care părinţii îşi sprijină copiii, alegând pentru ei activităţi extraşcolare cât mai variate, dându-le şansa să experimenteze diverse lucruri.

Cum au ales aceste activităţi? Unii s-au gândit că nu-i strică să facă ceva, „ce-o fi”, alţii şi-au dorit dintotdeauna să facă ei înşişi acea activitate (dar nu au putut) şi atunci îşi înscriu copiii la ea.

Când părinţii iau hotărârea de a-şi înscrie copiii la diverse activităţi, ar fi bine să ţină cont de următoarele:

  • Cât de implicaţi emoţional sunt în acea activitate pe care ar face-o copilul (E ceva ce şi-ar fi dorit părintele să-l facă?)
  • Cât de mult contează pentru copil acea activitate (Cât de mult şi-o doreşte)?
  • Cât de multă plăcere manifestă copilul atunci când vorbeşte despre acea activitate?
  • Are măcar înclinaţie către acea activitate?

Ca să se simtă bine şi să-i placă ce face, copilul trebuie să aleagă singur. Părinţii îl pot încuraja şi sprijini însoţindu-l la acele activităţi, discutând cu copilul despre ele. Toate acestea fără a-l obliga să facă o anume activitate. Aceasta înseamnă că părintele îşi va controla propriile reacţii, oricare ar fi aspiraţiile sale în legătură cu copilul.

Atât părintele, cât şi copilul trebuie să răspundă înainte de a alege o activitate, la întrebarea

„Ce vrei TU de fapt?”

În acest fel, copilul se va bucura de ceea ce întreprinde pentru că o face pentru el însuşi.

Pot exista cazuri în care copilul alege o activitate, doar ca să facă pe plac părinţilor. În această situaţie relaţia părinte – copil riscă să devină foarte tensionată. Doar o afirmaţie ca „Aş fi foarte fericit(ă) să reuşeşti acest lucru” este de ajuns pentru a da de înţeles copilului că este mai important pentru părinte să facă acel lucru şi nu pentru el.

Părintele şi copilul nu sunt una şi aceeaşi persoană! Au aspiraţii diferite, trăiri şi sentimente diferite, realizări diferite.

Astfel, valoarea copilului devine mai importantă decât performanţele! Contează în ochii părinţilor cine este, nu cât de bun este!